Tisteţuri de-ale mele

    Câteodată mă întristez aşa rapid, fără vreun motiv anume. Acum, de exemplu. Mă uit la oameni, la poze. Unii  primesc lucruri pe care sunt convinsă că nu le ştiu preţui. Se vede asta. Alţii îşi doresc degeaba. 

    Unii dintre ei sunt persoane de la care aveam aşteptări..şi aşa au şi rămas.. la stadiul de aşteptări. Nu înţeleg de ce unii oameni dau speranţe altora degeaba. De ce să-i dai impresia cuiva că eşti apropiat de el dacă nu eşti? De ce doar când eşti într-un loc prezent zi de zi, te consideră lumea prieten? Sau mai bine zis aşa îţi dă impresia. Am trăit sentimentul ăsta de multe ori şi de fiecare dată mi-am dat seama că m-am minţit singură, că după ce plec, nu-şi mai aminteşte nimeni nimic. De ce doar prezenţa fizică ne ţine aproape? 

    De fiecare dată, însă, ajung la aceeaşi concluzie: doar familia este aproape în cele mai importante momente pe parcursul vieţii şi poate, pentru cei mai norocoşi dintre noi, 2-3 prieteni foarte apropiaţi. În rest..suntem singuri.

5 luni

    Azi a împlinit 5 luni. 5 luni pline de emoţie, teamă, nelinişte, fericire, griji şi bucurii (pentru mine, evident). E tot mai mare, mai curios şi mai prezent. Aşteaptă zâmbete şi atenţie. Îl enervează jucăriile şi îi place să se joace cu degetele noastre şi să ne molfăie nasurile. Mârâie imediat când nu-i convine ceva: ghiiiii ghiiii ghiii şi bineînţeles că dă din mânuţe şi dintr-un picior stâng. Când îi place ceva, ca de exemplu, În pădurea cu alune, râde. Şi râde cu toată faţa aia a lui mică. Cu ochii mari larg deschişi. Şi cu gura până la urechi. Atunci, noi simţim că suntem în al nouălea cer. Ne uităm unul la celălalt şi simţim cum ni se inundă inima de bucuria lui simplă şi pură. Ştiu că sună siropos, dar aşa e. Dacă-mi zicea cineva acum 5 luni şi-o zi că aşa va fi, nu credeam. Mi-am pierdut mult din pragmatism de atunci. M-a făcut el, ghemotocul de om, să mă schimb, să ne schimbăm. 

    Acum ţipă...ghi, ghi, ghi. Aş mai avea multe de spus, o să le spun într-o altă postare. 

    La multe luni, să fii sănătos, fericit şi la fel de vesel, bebeluş mic! 

Oameni

    În plimbarea zilnică alături de Ghindocel, observ oamenii pe care-i întâlnesc. Unii sunt aceiaşi, alţii diferiţi. Unii sunt grăbiţi, alţii, intersanţi, iar pe alţii nu-i observ. Cu unii aş vrea să vorbesc, alţii îmi sunt antipatici. Ciudat, nu? Să nu cunoşti un om, dar să-ţi doreşti să vorbeşti cu el. Simţi că eşti pe aceeaşi lungime de undă. Sau, dimpotrivă. E enervant. Te enervează cum te priveşte, mersul lui, hainele, culoarea fardului sau a rujului.

    Cred că fiecare avem stări din-astea. Fiecare avem antipatii şi afinităţi. Dar oare putem judeca o persoană de la prima vedere? Prima impresie e corectă întotdeauna? 

    Mi s-a întâmplat să îmi fac o părere greşită despre o persoană. Apoi mi-am dat seama că nu, că am avut dreptate prima oară. Că instinctul e cel mai important. Că până la urmă, instinctul, acea primă impresie e cea reală. De fiecare dată când am încercat să iau în seamă raţiunea şi nu instinctul, am dat greş. Cred că ar trebui să ţinem seamă mai mult de ceea ce simţim.

    Sunt oameni cu care suntem pe aceeaşi lungime de undă pentru că ne asemănăm. Ne plac hainele lor, mersul, privirea sau fardul pentru că avem şi noi ceva asemănător, sau ne-am dori să avem ceva asemănător. Admirăm unele persoane pentru că ne seamănă sau pentru că ne-am dori să semănăm cu acele persoane. Într-un fel, mi se pare firesc. Într-altul, mi se pare egoism :). 

somnul de după-amiază

    Ieri. Ora 16.10, după o noapte cu 7 alăptări. A2 doarme profund. Eu, în braţele lui A1 (unde, fie vorba între noi, e locul meu favorit de pe tot Pământul) , sub o pilotă moale şi călduroasă, sunt pe punctul de a adormi. Se aude cum plouă afară şi mă gândesc cât de norocoşi suntem că stăm toţi 3, unul în braţele celuilalt, în casă la căldură. Visez o sirenă, frumoasă, turcoaz cu mov (logic, dacă era frumoasă), ce stătea întinsă pe luciul apei, sub un soare călduţ şi fain. Nu din-ăla canicular.
- HÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎ!!!!!
    Mă trezesc buimacă, nu ştiu ce-a apucat-o pe sirenă. A2 dă repetat din mânuţe. Caut suzeta, n-o văd. Mă şterg la ochi, să văd mai bine. E fix lângă mine. I-o dau. O ia rapid, aşa cum apucă un pui de cioară (sau altă pasăre) prada adusă în cioc de cioara-mamă. Molfăie. Tare. Mai tare. Poate adoarme iar. Te rog...adormi, îmi zic, crezând că am puteri telepatice. Începe să se agite. Buuun, îmi zic. Mă ridic, îi dau să pape. Cu ochii închişi şi cu mişcări ritmice ale guriţei, îşi vede de treabă. La un moment dat, încetineşte ritmul ... gata, a adormit. Încet, îl pun la loc, lângă mine. Perfect!! Închid ochii şi mă cuibăresc fericită, înapoi, în cel mai sigur loc din lume. Zâmbesc cu ochii închişi. Simt iar pufoşenie şi căldură. Năsucul lui A2 respiră încet lângă faţa mea. Totul e ok...aţipesc, gândindu-mă iar la sirena mea cea mov. Încerc să-mi imaginez ce senzaţie plăcută trăieşte ea acolo-n marea ei limpede şi albastră.
    Deodată simt ceva pe nas. Călduţ, ud.
- Ţoc, ţoc, ţoc!
Îmi molfăie nasul, uitându-se la mine cu ochii cât cepele. Râd. Râde şi el.

Atingeri pentru bebeluşi

    Ieri am auzit la tv o mamă spunând că ea nu-şi sărută copiii decât atunci când dorm. Nu mi-a venit să cred că în secolul ăsta mai există concepţii din-astea. Oricum, nu înţeleg nici acuzele alea gen: "cum să doarmă copilul cu tine în pat?!" sau "ce-i aia alăptat la cerere?! copilul trebuie să aibă program!". Mă enervează la culme genul acesta de exclamaţii. Nu doar exclamarea în sine, bineînţeles, şi nu pricep de ce trebuie chinuiţi copii. Bebeluşii, mai exact. De ce să nu-i arăt copilului meu dragoste? De ce să-mi cenzurez gesturile de afecţiune faţă de el? Oare peste 10 ani o să mai pot face asta? O să mai pot profita de timpul pe care l-am pierdut? 

    Eu cred că un copil trebuie să aibă parte de toată afecţiunea de care familia lui este capabilă să i-o ofere. Doar aşa va creşte frumos. Frumos, adică, încrezător în sine şi-n părinţii lui.

     A oferi afecţiune unui copil nu înseamnă a-l răsfăţa. A oferi afecţiune înseamnă doar a fi uman şi normal. Lipsa de afecţiune oferită unui copil înseamnă privare, care mai târziu se va transforma în frustrare. Aşa cred eu. Şi dacă nu credeţi că e aşa, citiţi aici despre cât de importante sunt atingerile în dezvoltarea emoţională a viitorului adult : http://bogdanasblog.blogspot.ro/2013/11/cand-te-astepti-sa-discuti-despre.html . 

Iubesc...

mirosul dulce al ghindocelului meu, candoarea zambetului său, albastrul pur al ochilor lui, părul blond fin şi moale, picioruşele grăsuţe şi degeţelele lui...

provocare

Mi se pare că sunt provocată să fiu rea. Gen:

Ea: Îţi place bluza mea?
Eu: Nu.
Ea: De ce?
Eu: Că mi se pare lălâie.
Ea: Ştiam.
Eu: Păi atunci de ce m-ai mai întrebat?
Ea: Numa' aşa.

Cine mă cunoaşte ştie că sunt directă. Poate prea directă. Cred că e unul dintre cele mai mari defecte ale mele. Şi faptul că sunt prea expresivă. Pur şi simplu nu pot ascunde ce simt. Mi se vede pe faţă. Urăsc lucrul ăsta. Dar stau şi mă întreb...cei apropiaţi vor să-mi testeze limitele? Sau vor să-mi demonstreze că sunt rea sau ce?!