Ieri am auzit la tv o mamă spunând că ea nu-şi sărută copiii decât atunci când dorm. Nu mi-a venit să cred că în secolul ăsta mai există concepţii din-astea. Oricum, nu înţeleg nici acuzele alea gen: "cum să doarmă copilul cu tine în pat?!" sau "ce-i aia alăptat la cerere?! copilul trebuie să aibă program!". Mă enervează la culme genul acesta de exclamaţii. Nu doar exclamarea în sine, bineînţeles, şi nu pricep de ce trebuie chinuiţi copii. Bebeluşii, mai exact. De ce să nu-i arăt copilului meu dragoste? De ce să-mi cenzurez gesturile de afecţiune faţă de el? Oare peste 10 ani o să mai pot face asta? O să mai pot profita de timpul pe care l-am pierdut?
Eu cred că un copil trebuie să aibă parte de toată afecţiunea de care familia lui este capabilă să i-o ofere. Doar aşa va creşte frumos. Frumos, adică, încrezător în sine şi-n părinţii lui.
A oferi afecţiune unui copil nu înseamnă a-l răsfăţa. A oferi afecţiune înseamnă doar a fi uman şi normal. Lipsa de afecţiune oferită unui copil înseamnă privare, care mai târziu se va transforma în frustrare. Aşa cred eu. Şi dacă nu credeţi că e aşa, citiţi aici despre cât de importante sunt atingerile în dezvoltarea emoţională a viitorului adult : http://bogdanasblog.blogspot.ro/2013/11/cand-te-astepti-sa-discuti-despre.html .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu